„Murim de la începutul timpurilor și totuși moartea nu și-a pierdut prospețimea”, scria Cioran, iar aceste cuvinte par să reflecte perfect ideea care mă frământă: timpul care ne doare.
Autorul explorează conceptul de „buget de timp” personal, pe care fiecare îl gestionează diferit. Unii îl consumă cu frică de final, alții îl trăiesc intens, încercând să extragă „dulceața” fiecărei clipe. În această perspectivă, timpul devine o rană adâncă, un cuțit în inimă, mai ales când simțim golul lăsat de cei dragi sau de visuri neîmplinite.
Citește și: Sara Isabelle Ispas a câștigat marele premiu la Concursul de vioară din Italia
Un prieten l-a întrebat ce îl doare, iar răspunsul a fost simplu: timpul. Această durere, explică autorul, devine insuportabilă dacă nu știm să ni-l drămuim sau dacă alții nu ne respectă timpul. El trece prin noi ca un râu, lăsând în urmă dezechilibre ale ființei, pe care fiecare trebuie să le gestioneze diferit, fără un leac universal.
Boala timpului, o durere fără tratament
Autorul remarcă cum monumentele de timp mișcătoare – adică oamenii de vârsta a treia – sunt adesea „anatemizați” la trecerea lor, fiind priviți cu dispreț sau indiferență. În aceste reflecții, revin cuvintele lui Cioran despre bătrânețe, ca o etapă în care societatea îi marginalizează, considerându-i o povară sau o amintire neplăcută.
În final, autorul subliniază că „boala timpului” nu poate fi tratată, fiind o condiție inerentă existenței noastre. Timpul, această durere invizibilă, continuă să ne macine, iar încercările de a o învinge rămân fără rezultat. În această luptă, singurul lucru sigur este că timpul ne va rămâne mereu un dușman nevăzut, dar omniprezent.
Conform Argespress.ro